— Uite-asa: apare o aratare care se strecoara ca o sopîrla pe treptele corpului social, ajungînd sa se miste în vîrf nestingherit. El nu se întreaba daca e ctitor de asezari umane, legiuitor, binefacator sau orice altceva care sa acopere ideea de mare conducator. Se simte bine acolo unde e si se considera diferentiat de concetatenii lui, crezînd ca acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa crede el! El nu stie cine este el. El crede ca d-aia a ajuns sus, ca nu se putea altfel!

Petre Tutea

Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr’a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

Rudyard Kipling

ganduri practice de cele mai multe ori

cuvinte simple

orizonturi marete

“destinul lucreaza prin amanunte”, imi spun si eu in  lipsa de originalitate – a cata oara?

tac

Am mai stat vreo cinci minute, apoi am dat să ies. Tocmai atunci uşa s-a deschis din nou, iar mesagerul, acelaşi, s-a trezit faţă în faţă cu mine. Întrucît eram un om mare, s-a proptit bine pe picioruşe şi, fixîndu-mi al doilea nasture de la haină, a spus ca pe o poezie într-un vers un nou text învăţat în pripă. Luată prin surprindere de cei doi dinţi lipsă, chiar pe mijlocul gurii, în partea de jos, şi de şuvoiul de cuvinte care se adresa nasturelui meu, n-am înţeles nimic.

- Poftim? Ce să am?

- Micul prins avesi si la tse pres? a articulat din nou băiatul, cu răspicată atenţie pentru consoane. Da, aveam, văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu ştiu de ce cartea era în română-engleză. Copilul a înşfăcat-o şi a strîns-o la piept cu ambele mîini. “La tse pres?” N-am îndrăznit să-i iau prada din mînă, aşa că m-am uitat pe raft, dar înainte să-i răspund, băiatul a strigat tare către uşa deschisă, plin de emoţia victoriei: “Bogdane, are Micul prins!” A intrat imediat şi Bogdan. “La ce preţ?” m-a întrebat cu îngrijorare, ţinînd banii (destinaţi, probabil, cărţii de religie) mototoliţi în mînă.

Morala: Micul prins e opera. La tse pres e viaţa. Că nu pot fi separate, că operă adevărată fără viaţă nu există, începi să înţelegi o dată cu pierderea primilor dinţi de lapte. (Ioana PÂRVULESCU)

Am să ilustrez o combinaţie a celor două tipuri de invidie la care m-am referit anterior printr-o amintire. Pe plajă “sub ochii mei”, doi copii se jucau în nisip. Cel care s-a dovedit ulterior a fi invidiosul avea găleţică, lopăţică, greblă, stropitoare, forme colorate şi nu mai ştiu ce. Al doilea ţinea în mînă un borcan gol de muştar cu care se silea să producă din nisip cozonăcei. Personajul negativ a început să-şi etaleze jucăriile din dotare, se prefăcea că le foloseşte pe toate, se dădea crocant. Celălalt nu făcea semne că ar fi impresionat. Atunci, ăla rău, cu un gest scurt, i-a furat borcanul. Păgubaşul l-a privit mirat şi o clipă a rămas nemişcat. Pe urmă, a început să ia nisip cu pumnii şi să şi-l toarne în creştetul capului. Chiuia şi se veselea ca o vrabie care se scaldă în praf. Invidiosul a cedat nervos şi a început să plîngă. Nu mai am nimic de adăugat.” (Irina NICOLAU)

Sunt multe tipuri de invidie, dar azi (si intotdeauna) unul ma deranjeaza mai tare: individual care are de toate, dar orice gratuitatea ratata si incasata de altul ii provoaca cele mai negre stari. Si asta ma enerveaza la culme. Dar imi revin repede, ascult o piesa draguta.

Un pai si-a petrecut toata tineretea

Intr-o saltea

Si credea despre lume

Ca n-are decat o singura dimensiune :

Greutatea

Il apasa zilnic

Cu o forta egala cu disperarea,

De unde sa stiti cum vine asta

Voi care nu v-ati petrecut toata tineretea

Intr-o saltea.

Acum umbla bezmetic,

Noptile sunt la fel de usoare

Ca si zilele,

Nu se asaza pe el nici macar praful

Sa se odihneasca doua ore dupa-masa.

Parca nici n-ar mai fi pai,

Ci de-a dreptul fulg,

Un fulg dintr-o aripa de inger

Cu care-a fost vecin in saltea -

Asa se simte de usor.

Intuieste el uneori

Ca si vazduhul, la urma urmei, e tot o saltea

Mai albastra,

Pe care sforaie stapanul.

(Marin Sorescu)

“Era zadarnic sa ataci, pe cale rationala, bariera puternica a prejudecatilor irationale din care e plamadit, dupa cum se stie, sufletul femeii.”

Autorul il voi spune la sfarsitul cartii, sigur mai gasesc ceva dragut.

Cat de greu imi este sa mai cred oameni care si-au facut din minciuna un modus vivendi.

Mi-e greu sa-i cred chiar si atunci cand au toate argumentele sa-i cred.

Oricat de apropiati imi sunt anumiti oameni si oricat de neimportante ar fi… atingerile minciunilor lor, tot ma sperie gandul ca-i am langa mine. Oricand se poate intampla ceva rau cu ei.

SI EU MINT! Sper doar ca nu in lucrurile esentiale.

DAR incer sa

nu ma simt rau cand ma simt bine. Mi-e teama ca m-as imbolnavi.

nu iti cer ce am deja. S-ar putea sa nu mai am ce am deja. Ce complicat!

nu ma vait de ce mi se intampla. S-ar putea intampla.

+ ca stau prost cu memoria.

Minciuna prin omisiune mi-e cea mai la indemana.

Te rog sa nu fii prea… perspicace! Nu ma intreba nimic in noaptea asta, nici cat e ceasul, nici ce ganduri am…

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor

Lucian Avramescu