În Braşov există tradiţia “Zilei morţilor”. Întorcîndu-mă pe Strada Lungă de la cimitirul împodobit de cei vii cu brazi, crizanteme şi lumînări, mă gîndeam la moarte, cînd m-am încrucişat cu doi băieţi, care veneau exact din partea opusă a străzii şi a gîndurilor mele. Semănau bine la faţă, la haine, la mers şi doar diferenţa de înălţime, cît o riglă de 15-20 de cm, arăta că nu sînt gemeni. Jachetele descheiate şi fularele fără nod, lăsate lejer să curgă spre talie, le dădeau un aer de mici oameni mari, în contrast cu căciuliţele cu moţ. Se întuneca şi mi s-a părut ciudat să-i văd singuri pe stradă. Eram toţi trei în dreptul unei librării recent înfiinţate, care părea că te invită înăuntru. Spaţioasă, cu lumină bună, caldă, librăria era pustie, ceea ce m-a întristat. Cîteva trepte care se deschideau spre o altă încăpere, situată la mezanin, făceau legătura cu o papetărie, ceva mai animată decît librăria. Înainte de a intra, l-am auzit pe băiatul mai mare, dăscălindu-l pe mezin: “Du-te şi întreabă dacă au carte de religie pentru clasa a doua”. “Tse să întreb?” “Carte de religie pentru clasa a doua”. “Da, mă duc”, a spus copilul mai mult pentru sine. L-am lăsat deci pe mesager să intre primul. Viteza lui de obiect teleghidat, la început, s-a încetinit pe măsură ce avansa în magazin fără să dea de nici un om mare. S-a oprit în dreptul treptelor care conduceau spre papetărie, unde casiera şi vînzătoarea erau prinse într-o discuţie şi şi-a spus întrebarea aşa: “Fratele meu întreabă dacă avesi carte de religie pentru clasa a doua”. Din păcate nu, a venit răspunsul de sus, doar caiet de religie. Asta nu-l interesa pe fratele mai mare, deci cel mic s-a întors şi a zburat pe uşă cu răspunsul, ca un Hermes mic, cu aripi la ghetele de grădiniţă. Misiune îndeplinită.
Am mai stat vreo cinci minute, apoi am dat să ies. Tocmai atunci uşa s-a deschis din nou, iar mesagerul, acelaşi, s-a trezit faţă în faţă cu mine. Întrucît eram un om mare, s-a proptit bine pe picioruşe şi, fixîndu-mi al doilea nasture de la haină, a spus ca pe o poezie într-un vers un nou text învăţat în pripă. Luată prin surprindere de cei doi dinţi lipsă, chiar pe mijlocul gurii, în partea de jos, şi de şuvoiul de cuvinte care se adresa nasturelui meu, n-am înţeles nimic.
- Poftim? Ce să am?
- Micul prins avesi si la tse pres? a articulat din nou băiatul, cu răspicată atenţie pentru consoane. Da, aveam, văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu ştiu de ce cartea era în română-engleză. Copilul a înşfăcat-o şi a strîns-o la piept cu ambele mîini. “La tse pres?” N-am îndrăznit să-i iau prada din mînă, aşa că m-am uitat pe raft, dar înainte să-i răspund, băiatul a strigat tare către uşa deschisă, plin de emoţia victoriei: “Bogdane, are Micul prins!” A intrat imediat şi Bogdan. “La ce preţ?” m-a întrebat cu îngrijorare, ţinînd banii (destinaţi, probabil, cărţii de religie) mototoliţi în mînă.
Morala: Micul prins e opera. La tse pres e viaţa. Că nu pot fi separate, că operă adevărată fără viaţă nu există, începi să înţelegi o dată cu pierderea primilor dinţi de lapte. (Ioana PÂRVULESCU)
Pingback: Christmas time 2009 « gânduri