Pizmătari, jinduitori şi zavistnici

“Din cîte am cunoscut, două sînt tipurile de invidie care mă lasă perplexă. În primul caz, insul este invidios pe libertatea şi relaxarea ta. Îţi vine să-i strigi în ureche, omule, în orice clipă poţi fi ca mine, surîzi, de multe lucruri nu merită să te sinchiseşti, uite o băltoacă, treci prin ea… Te bagi tu în băltoacă să-i arăţi cum. El nu intră dar moare de ciudă, are limba şi cerul gurii verzi. În al doilea caz, oricîte ar avea, omului nu-i prieşte dacă ştie că ai şi tu ceva cît de mărunt. Se linişteşte numai cînd este sigur că el deţine tot şi ţie nu ţi-a mai rămas nimic. Atunci poate să devină chiar generos.

Am să ilustrez o combinaţie a celor două tipuri de invidie la care m-am referit anterior printr-o amintire. Pe plajă “sub ochii mei”, doi copii se jucau în nisip. Cel care s-a dovedit ulterior a fi invidiosul avea găleţică, lopăţică, greblă, stropitoare, forme colorate şi nu mai ştiu ce. Al doilea ţinea în mînă un borcan gol de muştar cu care se silea să producă din nisip cozonăcei. Personajul negativ a început să-şi etaleze jucăriile din dotare, se prefăcea că le foloseşte pe toate, se dădea crocant. Celălalt nu făcea semne că ar fi impresionat. Atunci, ăla rău, cu un gest scurt, i-a furat borcanul. Păgubaşul l-a privit mirat şi o clipă a rămas nemişcat. Pe urmă, a început să ia nisip cu pumnii şi să şi-l toarne în creştetul capului. Chiuia şi se veselea ca o vrabie care se scaldă în praf. Invidiosul a cedat nervos şi a început să plîngă. Nu mai am nimic de adăugat.” (Irina NICOLAU)

Sunt multe tipuri de invidie, dar azi (si intotdeauna) unul ma deranjeaza mai tare: individual care are de toate, dar orice gratuitatea ratata si incasata de altul ii provoaca cele mai negre stari. Si asta ma enerveaza la culme. Dar imi revin repede, ascult o piesa draguta.