dulcea Romanie…

— În firea infractorului sta si falsitatea… Cum apare, de exemplu, infractorul în istorie?

— Uite-asa: apare o aratare care se strecoara ca o sopîrla pe treptele corpului social, ajungînd sa se miste în vîrf nestingherit. El nu se întreaba daca e ctitor de asezari umane, legiuitor, binefacator sau orice altceva care sa acopere ideea de mare conducator. Se simte bine acolo unde e si se considera diferentiat de concetatenii lui, crezînd ca acest lucru e rodul unei virtuti exceptionale. Asa crede el! El nu stie cine este el. El crede ca d-aia a ajuns sus, ca nu se putea altfel!

Petre Tutea

clasic, da’ fain!

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr’a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

Rudyard Kipling

ispita unui nou inceput

In fiecare zi cu gandul unui nou inceput

ganduri practice de cele mai multe ori

cuvinte simple

orizonturi marete

“destinul lucreaza prin amanunte”, imi spun si eu in  lipsa de originalitate – a cata oara?

tac

Despre frumusetea uitata a vietii

Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor – reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.

Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi. (Andrei Plesu)

fabula

În Braşov există tradiţia “Zilei morţilor”. Întorcîndu-mă pe Strada Lungă de la cimitirul împodobit de cei vii cu brazi, crizanteme şi lumînări, mă gîndeam la moarte, cînd m-am încrucişat cu doi băieţi, care veneau exact din partea opusă a străzii şi a gîndurilor mele. Semănau bine la faţă, la haine, la mers şi doar diferenţa de înălţime, cît o riglă de 15-20 de cm, arăta că nu sînt gemeni. Jachetele descheiate şi fularele fără nod, lăsate lejer să curgă spre talie, le dădeau un aer de mici oameni mari, în contrast cu căciuliţele cu moţ. Se întuneca şi mi s-a părut ciudat să-i văd singuri pe stradă. Eram toţi trei în dreptul unei librării recent înfiinţate, care părea că te invită înăuntru. Spaţioasă, cu lumină bună, caldă, librăria era pustie, ceea ce m-a întristat. Cîteva trepte care se deschideau spre o altă încăpere, situată la mezanin, făceau legătura cu o papetărie, ceva mai animată decît librăria. Înainte de a intra, l-am auzit pe băiatul mai mare, dăscălindu-l pe mezin: “Du-te şi întreabă dacă au carte de religie pentru clasa a doua”. “Tse să întreb?” “Carte de religie pentru clasa a doua”. “Da, mă duc”, a spus copilul mai mult pentru sine. L-am lăsat deci pe mesager să intre primul. Viteza lui de obiect teleghidat, la început, s-a încetinit pe măsură ce avansa în magazin fără să dea de nici un om mare. S-a oprit în dreptul treptelor care conduceau spre papetărie, unde casiera şi vînzătoarea erau prinse într-o discuţie şi şi-a spus întrebarea aşa: “Fratele meu întreabă dacă avesi carte de religie pentru clasa a doua”. Din păcate nu, a venit răspunsul de sus, doar caiet de religie. Asta nu-l interesa pe fratele mai mare, deci cel mic s-a întors şi a zburat pe uşă cu răspunsul, ca un Hermes mic, cu aripi la ghetele de grădiniţă. Misiune îndeplinită.

Am mai stat vreo cinci minute, apoi am dat să ies. Tocmai atunci uşa s-a deschis din nou, iar mesagerul, acelaşi, s-a trezit faţă în faţă cu mine. Întrucît eram un om mare, s-a proptit bine pe picioruşe şi, fixîndu-mi al doilea nasture de la haină, a spus ca pe o poezie într-un vers un nou text învăţat în pripă. Luată prin surprindere de cei doi dinţi lipsă, chiar pe mijlocul gurii, în partea de jos, şi de şuvoiul de cuvinte care se adresa nasturelui meu, n-am înţeles nimic.

- Poftim? Ce să am?

- Micul prins avesi si la tse pres? a articulat din nou băiatul, cu răspicată atenţie pentru consoane. Da, aveam, văzusem o versiune cartonată pe unul din rafturi. Nu ştiu de ce cartea era în română-engleză. Copilul a înşfăcat-o şi a strîns-o la piept cu ambele mîini. “La tse pres?” N-am îndrăznit să-i iau prada din mînă, aşa că m-am uitat pe raft, dar înainte să-i răspund, băiatul a strigat tare către uşa deschisă, plin de emoţia victoriei: “Bogdane, are Micul prins!” A intrat imediat şi Bogdan. “La ce preţ?” m-a întrebat cu îngrijorare, ţinînd banii (destinaţi, probabil, cărţii de religie) mototoliţi în mînă.

Morala: Micul prins e opera. La tse pres e viaţa. Că nu pot fi separate, că operă adevărată fără viaţă nu există, începi să înţelegi o dată cu pierderea primilor dinţi de lapte. (Ioana PÂRVULESCU)

Pizmătari, jinduitori şi zavistnici

“Din cîte am cunoscut, două sînt tipurile de invidie care mă lasă perplexă. În primul caz, insul este invidios pe libertatea şi relaxarea ta. Îţi vine să-i strigi în ureche, omule, în orice clipă poţi fi ca mine, surîzi, de multe lucruri nu merită să te sinchiseşti, uite o băltoacă, treci prin ea… Te bagi tu în băltoacă să-i arăţi cum. El nu intră dar moare de ciudă, are limba şi cerul gurii verzi. În al doilea caz, oricîte ar avea, omului nu-i prieşte dacă ştie că ai şi tu ceva cît de mărunt. Se linişteşte numai cînd este sigur că el deţine tot şi ţie nu ţi-a mai rămas nimic. Atunci poate să devină chiar generos.

Am să ilustrez o combinaţie a celor două tipuri de invidie la care m-am referit anterior printr-o amintire. Pe plajă “sub ochii mei”, doi copii se jucau în nisip. Cel care s-a dovedit ulterior a fi invidiosul avea găleţică, lopăţică, greblă, stropitoare, forme colorate şi nu mai ştiu ce. Al doilea ţinea în mînă un borcan gol de muştar cu care se silea să producă din nisip cozonăcei. Personajul negativ a început să-şi etaleze jucăriile din dotare, se prefăcea că le foloseşte pe toate, se dădea crocant. Celălalt nu făcea semne că ar fi impresionat. Atunci, ăla rău, cu un gest scurt, i-a furat borcanul. Păgubaşul l-a privit mirat şi o clipă a rămas nemişcat. Pe urmă, a început să ia nisip cu pumnii şi să şi-l toarne în creştetul capului. Chiuia şi se veselea ca o vrabie care se scaldă în praf. Invidiosul a cedat nervos şi a început să plîngă. Nu mai am nimic de adăugat.” (Irina NICOLAU)

Sunt multe tipuri de invidie, dar azi (si intotdeauna) unul ma deranjeaza mai tare: individual care are de toate, dar orice gratuitatea ratata si incasata de altul ii provoaca cele mai negre stari. Si asta ma enerveaza la culme. Dar imi revin repede, ascult o piesa draguta.

un pai

Un pai si-a petrecut toata tineretea

Intr-o saltea

Si credea despre lume

Ca n-are decat o singura dimensiune :

Greutatea

Il apasa zilnic

Cu o forta egala cu disperarea,

De unde sa stiti cum vine asta

Voi care nu v-ati petrecut toata tineretea

Intr-o saltea.

Acum umbla bezmetic,

Noptile sunt la fel de usoare

Ca si zilele,

Nu se asaza pe el nici macar praful

Sa se odihneasca doua ore dupa-masa.

Parca nici n-ar mai fi pai,

Ci de-a dreptul fulg,

Un fulg dintr-o aripa de inger

Cu care-a fost vecin in saltea -

Asa se simte de usor.

Intuieste el uneori

Ca si vazduhul, la urma urmei, e tot o saltea

Mai albastra,

Pe care sforaie stapanul.

(Marin Sorescu)

iubiri caraghiose

Dupa o pauza de o saptamana in care am vegetat, azi m-am hotarat sa iau cartea de manere. Si uite ce mi-a aparut in cale!

“Era zadarnic sa ataci, pe cale rationala, bariera puternica a prejudecatilor irationale din care e plamadit, dupa cum se stie, sufletul femeii.”

Autorul il voi spune la sfarsitul cartii, sigur mai gasesc ceva dragut.

minciunea

Cat de greu imi este sa mai cred oameni care si-au facut din minciuna un modus vivendi.

Mi-e greu sa-i cred chiar si atunci cand au toate argumentele sa-i cred.

Oricat de apropiati imi sunt anumiti oameni si oricat de neimportante ar fi… atingerile minciunilor lor, tot ma sperie gandul ca-i am langa mine. Oricand se poate intampla ceva rau cu ei.

SI EU MINT! Sper doar ca nu in lucrurile esentiale.

DAR incer sa

nu ma simt rau cand ma simt bine. Mi-e teama ca m-as imbolnavi.

nu iti cer ce am deja. S-ar putea sa nu mai am ce am deja. Ce complicat!

nu ma vait de ce mi se intampla. S-ar putea intampla.

+ ca stau prost cu memoria.

Minciuna prin omisiune mi-e cea mai la indemana.

Te rog sa nu fii prea… perspicace! Nu ma intreba nimic in noaptea asta, nici cat e ceasul, nici ce ganduri am…

Singurul lucru care conteaza

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas…
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano…

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor

Lucian Avramescu